Din lume adunate şi de un translator date – episodul 7

Milano și acoperișul bisericii

M-am întrebat de multe ori de ce anumite cuvinte le asociem, le acceptăm, le asimilăm și le tratăm ca atare, fără ca apoi să mai întrebăm de ce, sau cum altfel am spune.Câți din români spun merci (mersi) și câți ciao (ceau), câți ok și câți party?!

În urmă cu şase ani am mers la Milano, cu prietenele mele din copilărie să sărbătorim nunta uneia din ele, nuntă ce avea să vină curând. “ Adio al nubilato”, “han party” … nu, românește: petrecere de burlace – de ce s-o fi numind aşa, căci în ce ne privea singura încă burlacă…. era ea.

Ne-am plimbat prin oraș și am vizitat…. ca tot turistul, dar mai mult am povestit ca toate fiicele Evei. Nu ne văzuserăm de cinci ani în acea formulă și erau multe de împărtășit. Prietena care ne găzduia, alt martor al istoriei noastre comune, propune să ne continuăm poveștile … pe Dom.

Pitorească idee! Dom – ul din Milano… Atât de impunător și de important!

Când spunem Leeds Castle, Windsor Palace, Taj Mahal, nimeni nu întreabă ce e, dar Dom?! (duomo)…”.e doar” o imensă biserică.

Am urcat scările Dom-ului pentru plăcerea drumului și cred că satisfacția de a sta de povești în limba noastră (fiecare venea din altă țară, doar eu din cea natală tuturor) cu panorama orașului împrejur, a fost astfel plenar resimțită. (Bine, dacă era după mine, eram foarte mulțumită și cu liftul, dar de… ne supunem majorității!!!)

S-au perindat sute de turiști pe lângă noi. Peisajul uman s-a schimbat de nenumărate ori, noi fiind singura constantă pentru multe ore. Nu am plecat înainte de căderea serii. Am plâns de tristețile fiecăreia, adunate în anii cât nu ne-am văzut și ne-am bucurat de bucuriile tuturor, adunate în tot atâta timp. Am trăit fiecare cuvânt spus (sau scăpat în italiană ori engleză) ca pentru fiecare moment, clipă sau suspin ce trebuia împărtășit. Am făcut poze tuturor celor ce ne cereau asta, găsindu-ne și lăsându-ne tot acolo.

La un moment dat, m-a sunat bunica mea. Îngrijorată că s-ar fi putut întâmpla ceva, îi răspund rapid. Nu se întâmplase nimic, uitase de plecarea mea și mă întreabă senin: “unde ești, fata mea?”, “Un’ să fiu, buno, pe acoperișul bisericii cu fetele. Privim orașul și povestim”, ” Păi bine, buno, dă tumna pe ‘coperiș?!”, “Da, buno și am plătit și bilet să urcăm aici”.

Buna, cel mai inteligent octogenar pe care îl cunosc, intuind emoția în care mă găsea, răspunde: ” noi l-am plătit pe a lu’ Pricu să urce pe ‘coperiș la biserică, da’ vezi că așa-i la noi… Cine face așa ceva?!”

Orice altceva s-ar fi spus era clar peste stimulul meu prag și nu conta, însă vezi bine: uneori cuvintele, nu sunt doar cuvinte!

O zi fara cusur, azi si mereu, vă doresc!